Ce mai rămâne din hegemonia SUA după mandatul lui Trump

Au trecut doar un an și jumătate din al doilea mandat al lui Donald Trump, însă tendința este deja vizibilă: la finalul celor patru ani, harta influenței globale va arăta semnificativ diferit față de momentul instalării sale la Casa Albă. Erodarea poziției hegemonice a Statelor Unite începuse dinainte, dar politicile actuale au accelerat vizibil procesul, iar efectele se văd simultan în Orientul Mijlociu, în Europa, în domeniul energiei și, pe termen mai lung, chiar în tehnologie.

Orientul Mijlociu: un pariu militar care a ieșit prost

Bombardarea Iranului a avut ca obiectiv schimbarea regimului și instalarea unei conduceri favorabile Washingtonului, într-o logică similară celei aplicate în cazul Venezuelei. După zeci de miliarde de dolari cheltuite pe campania aeriană, obiectivul nu a fost atins. Regimul de la Teheran nu doar că a rezistat, dar iese din confruntare cu o influență regională mai mare decât cea de dinainte.

Cea mai clară dovadă este configurația actuală a negocierilor privind strâmtoarea Ormuz. Iranul discută cu Omanul, nu cu Statele Unite. Dacă în faza inițială Teheranul negocia direct cu Washingtonul, inclusiv pe componenta nucleară, în prezent refuză practic dialogul cu administrația americană. Este un nivel de sfidare care ar fi fost greu de imaginat acum câțiva ani și care indică o pierdere reală de autoritate în regiune.

În paralel, statele din Golf au transmis un mesaj propriu: campania militară nu produce rezultate, în schimb le afectează direct economiile. Acestea au acceptat plata unor taxe către Iran pentru tranzitul prin Ormuz, o strâmtoare pe unde până acum se trecea liber. Dincolo de sumele implicate, semnificația este una geopolitică: se recunoaște de facto că trecerea prin Ormuz depinde de acordul Iranului. Statele Unite s-au introdus singure în ecuație și fara voia lor au ieșit din ea.

Există însă un al doilea efect, cu implicații mai profunde. Washingtonul a demonstrat că nu își poate proteja aliații. Iranul nu este comparabil militar nici cu Rusia, nici cu China, nici măcar cu India, și totuși a provocat pagube semnificative atât bazelor americane din regiune, cât și infrastructurii statelor din Golf. Sistemele de interceptare a rachetelor și dronelor nu au funcționat la nivelul așteptărilor. Concluzia pentru partenerii regionali este una incomodă: alianța strânsă cu Statele Unite a devenit un factor de risc, pentru că expune la represalii fără a garanta protecția promisă.

Europa: semnalul dat de dosarul Groenlandei

Relația cu partenerul tradițional cel mai important a fost afectată de amenințarea privind anexarea Groenlandei, teritoriu autonom aflat sub suveranitatea Danemarcei, stat membru NATO și al Uniunii Europene. Reacția Copenhagăi, instituirea serviciului militar obligatoriu, spune mult despre percepția reală a riscului.

Semnalul transmis depășește însă cazul punctual. Problema nu este cine ocupă acum Casa Albă, ci faptul că un astfel de scenariu a devenit posibil. Atât timp cât ești sub umbrela hegemonului, hegemonul poate decide oricând împotriva ta. Răspunsul rațional este reducerea dependențelor, iar aceasta este direcția în care se îndreaptă treptat Uniunea Europeană, chiar dacă drumul include și numeroase gesturi de complezență față de administrația americană.

Ucraina și nașterea autonomiei militare europene

Sprijinul american pentru Ucraina s-a redus masiv. A rămas cooperarea pe zona de informații, componenta Starlink și o serie de colaborări între companii americane de tehnologie și producători ucraineni de drone, însă finanțarea și livrările de armament au scăzut dramatic. Efortul a fost preluat de Uniunea Europeană și de statele membre.

Paradoxul este că, după reducerea implicării americane, Ucraina se descurcă mai bine pe front. Kievul a fost forțat să inoveze și să dezvolte strategii noi, iar europenii și-au extins baza industrială de producție de armament. O parte importantă dintre dronele complexe care lovesc ținte în interiorul Rusiei sunt fabricate astăzi în Europa.

Tendința se vede și în arhitectura financiară. Programul SAFE exclude practic furnizorii americani. România urmează să acceseze aproximativ 16 miliarde de euro prin acest instrument, bani care se vor îndrepta către companii germane, către companii românești și către infrastructură, dar nu către industria de apărare americană. Germania, la rândul ei, își extinde complexul militar industrial.

Consecința indirectă privește NATO. Alianța este controlată la vârf de Statele Unite, prin structura comandamentelor și prin generalii americani aflați în poziții cheie. În măsura în care Europa avansează spre autonomie militară, decizia strategică începe să migreze parțial către capitalele europene. La aceasta se adaugă deteriorarea relației cu Canada, pe care Trump a numit-o al 51-lea stat american și care își consolidează acum legăturile cu Uniunea Europeană.

Energia: petrostat contra electrostat

Pe plan economic, dezbaterea centrală este cea dintre două modele energetice. Statele Unite au ales explicit modelul petrostatului. Investițiile în regenerabile demarate în administrația anterioară au fost blocate, iar prioritatea declarată este extracția de petrol și gaze.

Pentru statele fără rezerve proprii, această opțiune nu există. Europa, cu excepția parțială a Norvegiei, care oricum nu este membră a Uniunii, nu poate construi o strategie pe hidrocarburi interne. Modelul electrostatului, bazat pe producție de baterii, panouri fotovoltaice și turbine eoliene, este singura variantă care oferă independență energetică, iar în contextul schimbărilor climatice este și cea rațională.

Problema pentru Washington este că principalul competitor a mizat exact pe acest model. China domină deja lanțurile de producție din energia regenerabilă. Statele Unite pierd astfel o carte importantă, simultan cu diminuarea influenței în regiunea unde se află rezervele de petrol.

Inteligența artificială, ultimul avantaj clar

Rămâne dolarul, cu discuțiile tot mai frecvente privind statutul său, și rămâne avantajul tehnologic, concentrat în zona inteligenței artificiale. Aici superioritatea americană este reală, dar merită privită sub capotă.

Inteligența artificială înseamnă în primul rând centre de date, iar centrele de date înseamnă cipuri și energie, adică producție industrială. Algoritmii și produsele finale sunt, într-o măsură importantă, replicabile: orice actor economic sau statal de dimensiuni mari poate dezvolta soluții similare, cu condiția să aibă acces la capacitate de calcul și la energie.

Or, exact pe componenta industrială Statele Unite stau prost. Cipul final este produs în Taiwan, de TSMC, într-o insulă aflată la câteva sute de kilometri de China și expusă unei posibile invazii. Echipamentele de litografiere vin de la ASML, companie olandeză. Nvidia este americană, dar Nvidia proiectează cipuri, nu le fabrică. Lanțul de aprovizionare este profund internaționalizat, iar afirmația că această industrie este americană devine tot mai greu de susținut.

Avantajul actual este, prin urmare, unul de pionierat. Pe termen mediu și lung, odată cu proliferarea tehnologiei și cu scăderea costurilor de antrenare a modelelor, el se poate eroda. Alternative chinezești există deja, iar alternative europene ar trebui să apară, deși decalajul rămâne considerabil.

Concluzie

Statele Unite au devenit un partener perceput ca imprevizibil și, din perspectiva multor aliați, ca un factor de risc. Reacția firească este căutarea autonomiei strategice, nu doar față de Washington, ci și față de Beijing sau față de orice alt bloc economic.

Pentru Europa, această autonomie începe cu energia. Dependența de hidrocarburile rusești s-a dovedit costisitoare, dependența de Orientul Mijlociu este expusă instabilității regionale, iar dependența de producția chineză ridică propriile probleme. Investiția în energie regenerabilă nu este doar o opțiune climatică, ci una de securitate.

Declinul relativ al hegemoniei americane era un proces deja început. Mandatul actual nu l-a provocat, dar l-a accelerat considerabil.